Dor de Mântuleasa – povestea unei mahalale

O istorie a mahalalei Mântuleasa

Povesteam în articolul Descoperă Mahalaua Mantuleasa că urma să aflu o poveste interesantă despre această mahala și cei care și-au pus amprenta asupra ei.

Ei bine, întâlnirea noastră cu istoricul și ghidul Anita Sterea din partea Fundației Calea Victoriei, a avut loc chiar în fața Bisericii Popa Soare, ce se află în acea zonă misterioasă de care vorbea Eliade și care cuprindea străzile Popa Soare-Pache Protopopescu-Mantuleasa.

Mahalaua deși reprezintă, de fapt, o zonă limitrofă a orașului, cuvântul fiind de origine turcească, însă, este un adevărat cartier construit, de regulă, în jurul unei biserici. Mai întâi apare biserica și apoi se construiesc case în jurul acesteia.

Biserica Popa Soare a fost zidită în 1745 și și-a luat numele de la preotul Popa Soare, care a slujit-o pentru prima dată.

Biserica se află, practic, la intersecția străzilor Burghelea, Ștefan și Popa Soare, zona dezvoltându-se odată cu sistematizarea orașului. În 2004, în curtea bisericii este așezată la loc de cinste statuia lui Petre Țuțea.

Ne-am îndreptat spre Str. Ștefan, fostă Violetelor, căci așa se numeau străzile înainte, purtau nume de flori, denumirea străzilor așa cum o știm începând să capete contur mult mai târziu, conform unui regulament de organizare, primind numele unor oameni însemnați care locuiau în zonă.

Am văzut case de secol XIX, de secol XX. Printre ele, locul unde a murit Eminescu, de pe strada Plantelor nr. 9, unde se afla sanatoriul Caritatea și unde marele poet și-a petrecut ultimele săptămâni din viață. Data trecută pe plăcuța memorială: 16.06.1889, deși data consacrată a morții marelui poet este 15.06.1889…

Am ascultat o poveste interesantă oferită de istoricul Anita Sterea vizavi de aspecte legate de moartea lui Eminescu. Se spune că frizerul Curții Regale a României, care avea frizeria în spate la Ateneu și care îl tundea pe poet, s-ar fi aflat împreună cu acesta chiar în ziua morții, când venise să îl tundă. Un Eminescu extenuat își găsea liniștea în acest sanatoriu, ale cărui servicii erau plătite de Titu Maiorescu și de prietenii poetului.

Era o zi numai bună de plimbare, iar pe atunci, sanatoriul avea o curte mare ce se întindea cu mult peste ceea ce există astăzi. Pe bancă fiind, Eminescu ar fi fost lovit din spate cu o cărămidă după ureche, de către un nebun, poetul conștientizând pericolul rugând frizerul să anunțe doctorul, după care a leșinat. Faptul că păsările i-ar fi ciugulit creierul uitat la o fereastră este un alt aspect pe care nu-l știam..

Dar să revenim la Mahalaua Mântuleasa, apărută înainte de strada cu același nume, an de naștere 1707 și care avea să devină nucleul în jurul căruia se va dezvolta orașul București. Se spune că Manta, un negustor se căsătorește cu Stanca ce avea proprietăți aici. Manta este unul dintre primii negustori ce au reușit să facă o călătorie în Țara Sfântă.

După ce moare negustorul, văduvă fiind, doamna Stanca hotărăște construirea unei biserici, inițiată încă din timpul în care trăia boierul Manta, biserica ce primește numele de Mântuleasa, deși puține sunt bisericile care iau numele ctitorilor săi. A existat o controversă în epocă, vizavi de acest aspect, dacă numele nu ar fi fost luat de la sora negustorului, Maria, nu de la soție, ișa verdictul final a fost de la soție, ținând cont că aceasta avea terenul pe care se construise biserica. Această se sfințește în 1733, pe vremea domnitorului Grigore Ghica.

Și ca o poveste amuzantă, se născuse o vorba la vremea respectivă: am rupt din gardul Mântulesei, adică nu mai e nimic și asta pentru că gardul Mântulesei era făcut din nuiele pe care le luau trecătorii pentru a se apăra de câinii vagabonzi care bântuiau mahalaua.

Averea Mântulesei va fi donată Mănăstirii Stavropoleos, a cărei biserică se aseamănă cu Biserica Mantuleasa.

Biserica Mantuleasa, ridicată în stil brâncovenesc, ce poartă hramul Sfinților Mihail și Gavril, a avut două turle din lemn la origine, iar parte din pictură originală în frescă bizantină se mai păstrează pe alocuri. Biserica mai are o pictură cu o reprezentare unică, ce reliefează ascultatul pe la geamuri, că tot suntem în mahala și nu în oricare mahala, ci în cea a Mantulesei…, bârfa fiind aspru pedepsită de biserică.

Pridvorul bisericii a fost adăugat ulterior. În secolul al XIX-lea existau patru chilii, azi în locul lor este o casă parohială.

Secolul al XIX-lea găsește mahalaua cu 28 de proprietăți ce plăteau chirii bisericii, casele din cărămidă galbenă luând locul celor din chirpici, zona devenind luxoasă, mai ales că nu este departe de centru. Iluminarea pe strada Mantuleasa era din 10 în 10 metri, față de alte zone.

A fost și un spital în mahala, timp de doi ani, spitalul Filantropia, care s-a mutat ulterior în locația actuală. A fost și o şcoală, faimoasa școală a lui Eliade, în care a învățat în perioada 1914-1917, demolată în 2002, pentru a se ridica o clădire de 17 etaje, dar proiectul a fost sistat, iar astăzi terenul este invadat de buruieni. În mijlocul capitalei…Doar castanii ce o străjuiau au rămas mărturie.

La sfârșitul secolului al XX-lea, strada se pavează și devine un important nod rutier, ceea ce am putut simțit pe pielea noastră, sâmbătă seară fiind, strada era îngrozitor de circulată.

Pe strada Mantuleasa, scăpată că prin minune de demolarea ce îi era sortită, astăzi, sunt 12 clădiri de patrimoniu național, inclusiv Biserica Mantuleasa, chiar dacă nu sunt toate însemnate. Multe dintre ele sunt într-o stare avansată de degradare.

După ce am văzut cum poate fi renovată o clădire veche boierească, actualmente Restaurantul Urbanesc, ne-am încheiat plimbarea noastră în Parcul lui Eliade, unde se află și bustul acestuia, dezvelit în 2008, ridicat în memoria lui și a faptului că iubea Mantuleasa. De altfel, Eliade avea patru doruri în România: dor de Pădurea Băneasa, de Aleea cu trandafiri din Cișmigiu, de casa cu mansardă de pe strada Melodiei și dor de Mantuleasa, despre care povestește în cărțile lui, din amintiri, fiind fascinat de această zonă considerată mistică și mirifică, o zonă cu pivnițe adânci și multe legende.

A fost o plimbare plăcută, reconfortantă, în care am aflat câteva povești despre o mahala cu renume, despre români cu nume sonore, despre o parte din sufletul unui oraș care pulsează de viață, nimeni altul decât București, un oraș gri, sufocat de clădiri și oameni, dar care reprezintă o bucățica din viață fiecărui bucureștean.