Vila Luminiş, cuibul dragostei enesciene…

Prima dată când am vizitat această vilă aflată în cartierul Cumpătu din Sinaia (aflat pe malul drept al răului Prahova) a fost tare demult, când încă nu era intrată în circuitul turistic, fiind lăsată în voia soartei.

În Vila Luminiş a trăit şi a compus marele muzician George Enescu, acum fiind casă memorială.

Drumul până în Cumpătu, dacă mergi pe jos, este o adevărată aventură. Poţi alege să mergi dinspre Castelul Peleş, străbătând superbul drum al regilor, sau poţi traversa şoseaua ce leagă Bucureşti de Braşov.

Traversând DN1 pentru a ne îndrepta spre cartier, am întâlnit multe căsuţe înşirate una lângă alta, care se bucură de o superbă privelişte a munţilor Bucegi.

După ce am făcut câteva minute pe drumurile oarecum mai puţin circulate ale cartierului sinăian, am traversat râul Prahova şi am urmat indicatorul care ne îndrumă spre Casa Memorială George Enescu.

Din nefericire, drumul este cam prost până trecem de calea ferată şi apoi trebuie să fim foarte atenţi la maşini, pentru că se poate ivi una din curbă, cu maşina ajungi, însă, fără probleme.

După ce trecem pe sub podul de cale ferată, imaginea se schimbă uşor şi abia acum ne putem bucura de frumuseţea zonei.

Drumul flancat de brazi e tare placut , chiar dacă pe partea dreaptă mai ne sare în ochi câte o clădire în paragină. Începând de aici, Cumpătu pare un cartier frumos şi câteva viluţe cu iz montan ne ies în cale.

Ajunşi la poarta Vilei, am pătruns cu emoţie, gândindu-ne cum paşii lui Enescu călcau altădată în locul nostru.

Casa nu este mare ori spectaculoasă, însă locul în care este amplasată este frumos. Şi mă refer aici şi la brazii înalţi la umbra cărora se distinge silueta albă a clădirii, de conac boieresc.

De pe panoul informativ citesc următoarele, cu privire la casă: „Vila a fost construită între anii 1923-1926, de arhitectul Radu Dudescu, din banii aduşi de activitatea concertistică a maestrului. Realizată într-un stil autentic românesc, şi integrată armonios în ambianţa inspiratoare a munţilor Bucegi, vila „Luminiş” avea să fie atât un loc de inspiraţie pentru o parte semnificativă a creaţiei enesciene, cât şi un loc de recreere, maestrul locuind aici timp de 20 de ani, între 1926 şi 1946”.

George Enescu a locuit doar temporar aici, între concertele sale, iar în 1947, când era stabilit la Paris, o donează statului român, pentru a fi folosită de către artiştii români ca şi loc de odihnă, dar şi de creaţie.

În stânga acesteia, bustul muzicianului se odihneşte pe un piedestal din marmură. Deasupra intrării în casă se afla terasa construită în stil brâncovenesc, ce poate îi oferea inspiraţie marelui muzician.

După ce am plătit biletul de 6 lei, ni s-au oferit botoşi cu care trebuia să ne încălţăm pentru a proteja podeaua şi covoarele din casă. Totodată, ni s-au oferit audioghiduri.

Custodele sau ghida care ne-a întâmpinat şi ne-a urmat în incursiunea noastră prin casa artistului, ne-a oferit câteva informaţii utile, ori de câte ori am întrebat-o.

Scara din holul de la intrare ne-a condus în aniticamera ce dă în sufragerie, în acordurile inconfundabile ale marelul dirijor, violonist, compozitor, pianist, dar şi profesor „cinci într-unul în lumea muzicii”, cum îi făcea plăcere, fără a fi modest, să spună că este.

Înainte de a intra în anticameră, am admirat tabloul lui Enescu, ce se află în partea stângă, care îţi creează senzaţia că se desprinde din el şi vine spre noi, publicul…

Anticamera este inundată de culoarea roşie, de la covor şi până la tapiseria de pe scaune şi canapea, în faţa căreia ne întâmpină o măsuţă dreptunghiulară cu intarsie.

Din anticameră poţi ieşi pe terasă, un loc favorit de odihnă al lui Enescu. Şi cum altfel, când de aici imaginea Munţilor Bucegi şi a râului Prahova este atât de încântătoare şi relaxantă? …

Câteva farfurii din ceramică aşezate pe perete oferă o pată de culoare şemineului alb.

Sufrageria este primitoare şi elegantă, caldă prin culoarea plăcută a draperiilor, fiind decorată cu diverse obiecte de artizanat. Câteva scaune tapisate se odihnesc pe covorul ros de amintiri,  îmbrăţişând o masă rotundă în aşteptarea marelui artist…

Salonul de muzică are ca piesă centrală un celebru pian Ybach, la care George Enescu cânta pentru prieteni.

Oriunde ne alunecă privirea, putem observa piese de factură românească ori orientale: icoane din lemn, obiecte din ceramică, tapiserii de mătase, covoare impregnate de patina vremii. Mobilierul este confecţionat în stil Biedermeier.

Din salon se poate intra într-un hol ce ne duce spre dormitorul Marucăi, ce a fost iubirea vieţii lui, până ce moartea i-a despărţit, chiar dacă anii petrecuţi împreună au venit după ani întregi de zbucium şi dor năpraznic.

Camera e tare plăcută, iar culoarea cuverturii şi a draperiilor, de nuanţa caisei pârguite, conferă o atmosferă caldă. Portretele celor doi soţi guvernează, parcă, întreaga încăpere, iar deasupra patului, care nu este cel original şi a tapiseriei ce îmbrăca peretele, este o icoană.

Din dormitor intrăm în baia Marucai, destul de micuţă. Din baie se poate ieşi pe holul ce ne duce în dormitorul muzicianului şi care surprinde prin suprafaţa mică destinată odihnei unui mare titan al muzicii româneşti! Un pat micuţ, aşa cum mai văzusem în castelele ceheşti, acoperit de o cuvertură pur românească, o carpetă aşezată pe perete, un cufăr la intrare, chiar lângă pat, unde şi-ar fi ţinut compozitorul partiturile sale muzicale şi un dulap pe partea stângă sunt singurele piese din încăpere.

La etaj, se află camerele în care maestrul crea şi care găzduiesc acum fotografii şi documente ce au aparţinut acestuia.

Tot la etaj se află o cameră cu mobilier tapisat în care am descoperit un telefon vechi, „de epocă”, cameră în care elevul Yehudi Menuhin încânta sufletul compozitorului, un suflet zbuciumat, ce poate nu ar fi dat lumii o muzică atât de copleşitoare, fără dragostea lui pentru una dintre cele mai frumoase femei ce se afla la Curtea Reginei Elisabeta, Maruca Rosseti -Tescanu, căsătorită Cantacuzino, nora Nababului.

George Enescu a întâlnit-o pe marea lui iubire la unul dintre concertele pe care le-a dat la Castelul Peleş, unde stătea peste noapte adeseori, poate tocmai de aceea a decis ridicarea Vilei Luminiş, ca să fie lângă locul în care şi-a arvunit sufletul iubirii…

Maruca, ce a fost o femeie puternică şi, totdată, sensibilă, se destăinuia: „Casa mea este pretutindeni unde sunt eu, ferestrele ei dau spre univers şi uşile spre viaţa mea interioară. Ea există în esenţă mai mult decât în substanţă (se face, se desface şi se reface, adevărat cort de nomad, după elementele de care dispun), nu este stabilă decât ca atmosferă şi semnificaţie [… ] În acest spaţiu mare sau restrâns este întotdeauna muzica în aşteptare şi iubire gata să ţâşnească, aşa că intri aici cu fervoare, cum se cuvine să faci în locurile în care iubeşti şi te rogi. ”

Deşi cei doi au avut, practic, destine cvasi – separate timp de 30 de ani, viaţa i-a aruncat, totuşi, unul în braţele celuilalt, la final, dar şi intru eternitate.

Iubirea, singura necunoscută pe care noi pretindem fără echivoc că o cunoaştem, lasă urme extrem de adânci în sufletul celor care au îndrăzneala să o revendice…, iar pentru George Enescu „a iubi este grav şi, mai ales, este definitiv’…