Viscri – satul prinţului Charles

Am ajuns în Viscri întâmplător, în drumul nostru spre Sighișoara, cotind imediat ce am văzut indicatorul dinspre șoseaua Rupea-Sighișoara. Sunt circa 8 kilometri până în sat, pe un drum superb și rupt de lume. Dealuri, pajiști, păduri de stejear și fag te îmbie la visare.

Am oprit pe marginea drumului să gustăm liniștea. Eram singuri pe șosea. Doar noi și natura. În urmă cu 10 ani cu greu se putea ajunge în satul ce aparține de comuna Buneşti.

Îmi doream demult să ajung în acest sat devenit celebru după ce Prințul Charles a călcat pe meleagurile sale, cumparându-și chiar o casă în zonă. Astăzi, Viscri este unul dintre cele șapte sate cu biserici fortificate intrate în patrimoniul mondial Unesco.

Dacă ne întoarcem în timp, aflăm că prima atestare documentară a satului este făcută în 1231, sub numele de Alba Eclesia – Biserică Albă. Numele de Viscri apare abia în secolul al XIX-lea.

Trecuse mai bine de un an de când îmi doream să ajung în Viscri. M-a uimit sărăcia pe care am găsit-o aici. Am oprit la o pensiune să ne dezmorțim puțin și să ne astâmpăram setea cu o socată. O pensiune simplă, precum casele locului, construită cu grinzi și podea din lemn natur şi care avea câteva mese la parter și câteva camere la etaj.

Mi-au plăcut ștergarele ce înfrumusețau mesele și decorul autentic format din borcane de gem, opinci, pălării și vase din ceramică și lut. Pe una dintre grinzi stă mărturie anul construcției: 1893.

La pensiune se cazau mai mult nemți, care veneau să viziteze Cetatea. Am ieșit și ne-am îndreptat și noi spre Biserica Fortificată. Drumul urcă lin, pe lângă casele sașilor, vopsite în galben și albastru. Aveam să aflu că multe dintre ele fuseseră restaurate în manieră tradițională cu var și nisip cu ajutorul Fundației Mihai Eminescu, patronată de Prințul Charles. Pe lângă case, s-a renovat și școala, iar străzile au fost și ele pavate cu ajutorul fundației Soros.

Principalul obiectiv al fundației Mihai Eminescu îl reprezintă conservarea arhitecturii tradiționale săsești, destul de dificilă misiune, deoarece casele sunt într-o degradare profundă ca urmare a faptului că multe sunt părăsite. Sașii au părăsit satul după 1990, acuma îi numeri pe degete. Au mai rămas doar o mână în tot satul, acum repopulat de romi și vizitat de germani.

Pe gardurile caselor atârnă lucrușoare din lâna viu colorate, făcute cu migală de femeile din sat.

Am intrat pe teritoriul Cetății și am avut norocul să prindem ultima oră de vizită înainte de pauza de prânz. Ne-am bucurat și am pătruns înăuntru cu acea smerenie pe care ți-o dă o întâlnire cu istoria….Am explorat-o suficient, biserica nefiind foarte mare. Și curtea e micuță, în interior găsindu-se și câteva spații muzeale ce ne oferă o trecere în revistă a tradițiilor săsești..

Am ieșit goniți de doamna care avea grijă de cetate, care se grăbea să ajungă la masă. Acolo se respectă ora de masă, câţi dintre noi o mai facem?…

Întorcăndu-ne spre mașină nu am putut să nu ne oprim la o casă care ne îmbia cu un afiș pe care scria Cafe Arte, cu gândul să bem o cafea. Cât de inventivi pot fi oamenii și ce inedit pot promova și atrage turiștii! Despre această cafenea, dar și despre Biserica Fortificată voi vorbi în episodul următor….

Până atunci, va invit să vă delectați cu câteva fotografii!