Mica Fortăreață – lagărul de concentrare de la Terezin
Terezin – Fabrica Morţii
În fiecare loc pe care l-am vizitat în călătoriile mele mi-am imaginat cum era odinioară, ce sentimente încercau atunci cei care locuiau acolo sau cei care îl vizitau…
Unul dintre orașele pe care nu am să le uit niciodată, cu atât mai puțin sentimentele care m-au încercat, este Terezin, aflat la circa 60 de km de Praga, în nordul Republicii Cehe, cunoscut ca un temut lagăr de concentrare. Poveștile pe care le-am auzit m-au înfiorat și m-au îngrozit și deși au trecut câțiva ani de la vizita mea nu pot crede nici acum cum a putut mintea umană să nască atâtea orori.
Am rememorat vizita mea la Terezin, pe care am făcut-o într-o vacanţă împreună cu familia mea, aflând că Alice Herz-Sommer, cea mai în vârstă supraviețuitoare a Holocaustului, care avea 110 ani, s-a stins din viață la data de 23 februarie, la Londra. Ea a fost eliberată în 1945, dar mama ei a murit în lagăr, ca și soțul ei, însă în Dachau, un lagăr din sudul Germaniei.
Vreme de doi ani, cât a stat în lagăr, a încântat și a făcut clipele mai ușoare deținuților și gardienilor temutului lagăr.
Mă întreb oare mai poți trăi, mai poți cânta, mai poți zâmbi, mai poți iubi după o astfel de experiență la marginea morții? Se pare că Alice a reuşit…
Puțină istorie…
Construită în apropiere de confluența râurilor Labe și Ohre la sfârșitul sec. al XVIII-lea de către Împăratul Iosef al II-lea, în onoarea Împărătesei Maria Tereza, Mica Fortăreață din Terezin a fost concepută ca o fortăreață militară de apărare în războiul cu Prusia.
În 1940 s-a stabilit aici Gestapo-ul din Praga, până la sfârșitul războiului fiind închiși, în fortăreață, peste 32000 de prizonieri, dintre care 5000 erau femei, în principal de naționalitate cehă, dar și ruși, britanici, germani, polonezi, francezi și chiar români. Cei care au fost închiși aici au fost arestați, în mare parte, pentru rezistenta lor împotrivă regimului nazist.
Pentru mulți dintre ei, Mica Fortăreață nu era decât o escală în drumul către alte lagăre de concentrare, precum Auschwitz ori închisori sau penitenciare. Paradoxal este că între anii 1945-1948, aceasta a servit ca închisoare pentru nemți…
Circa 2600 de prizonieri au murit în lagăr din cauza condițiilor precare de viață, a bolilor, dar și a torturilor la care au fost supuși cu multă sălbăticie.
Spre sfârșitul războiului, din cauza supra aglomerării, lagărul a fost sufocat de febra tifoidă. Ce a fost acolo, nu aș vrea să îmi imaginez mai mult decât am văzut reliefat în fotografiile de la fața locului…
La sfârșitul anului 1945, a fost amenajat un cimitir pentru cele peste 10000 de victime ale Gestapo-ului din Mica Fortăreață, împreună cu cele din Ghetoul evreiesc din Terezin, fiind deschis un muzeu memorial a cărui misiune are ca scop comemorarea consecințelor pe care le-a avut suprimarea drepturilor omului.
Ce ni se dezvăluie privirii?
Lagărul se întinde pe o suprafață destul de mare, astfel că ia cel puțin jumătate de zi pentru a-l putea vizita.
Mica Fortăreață, cum mai este cunoscut acest lagăr, este compusă din mai multe curți, printre care o curte administrativă cu birouri în care se păstrau arhiva și dosarele cu privire la cei închiși (Geschaftszimmer), o cameră de supraveghere în care se cenzura corespondența prizonierilor, dar și unde se făcea interogarea noilor sosiți, biroul comandantului, precum și încăperea unde noii veniți lăsau hainele civile.
După ce am trecut de o poartă deasupra căreia trona inscripția Arbeit macht frei (adică munca te eliberează), tipică multor lagăre de concentrare naziste, am intrat în curtea ce include blocurile A și B cu 17 celule obișnuite și 20 de celule de izolare, construite chiar în peretele de apărare din cărămidă, unde erau întemnițați 1500 de prizonieri.
Aici am rămas impresionată de una din celulele în care stăteau înghesuite până la 100 de persoane, un fel de cameră nu mai mare decât un dormitor obișnuit, prevăzută numai cu o gură de aerisire, unde fiecare deținut își lua aer cu porția atunci când îi venea rândul… În rest, toți dormeau în picioare!
În alte celule vizitate, cum ar fi cele mari, erau câte trei rânduri de paturi suprapuse, prevăzute la vremea respectivă cu saltele umplute cu iarbă, aruncate ulterior din cauza gândacilor ce le invadaseră, deținuții ajungând să doarmă direct pe stinghiile de lemn.
Condițiile de igienă erau mai mult decât precare, aproape inexistente. Am văzut o chiuvetă amărâtă și o latrină la care se stătea la coadă și vorbim aici de aproape 100 de persoane care aveau nevoie de câteva ori pe zi… Nu vreți să va imaginați ce mizerie putea fi acolo!
Am vizionat filme și am văzut fotografii cu astfel de locuri și aveam în minte chiar fragmente din filmul «La vita e bella», în care Roberto Benigni a jucat excepțional, dar, până nu vezi cu proprii tăi ochi horror-ul în care trăiau deținuții, nu poți realiza cum a fost cu adevărat.
Nici cei de la Crucea Roșie nu și-au dat seama, când au făcut o vizită, pentru că, anunțându-se vizita lor, una dintre celule a fost transformată într-o încăpere de baie, dotată cu faianță și o mulțime de chiuvete, cu toalete igienizate, pentru a induce în eroare…
Această incapere este aproape intactă, pentru că a fost folosită doar în ziua inspecției…
Revenind la celelalte celule, am aflat că rușilor le era destinată celula cu nr. 1, în timp ce evreilor li se dădeau celulele cu nr. 2 și 3.
Mai existau și niște celule crunte, numitele «celule în celulă», ori «celulele morții», deoarece cei închiși în acestea urmau să mai vadă lumina soarelui doar spre drumul ce ducea la execuție, adică spre moarte…
Cazurile considerate «speciale» primeau pedepse severe și erau închise în celulele 1-4 din acest bloc.
Din cauza frigului cumplit dintre pereții reci, frig ce intra în oase, deținuții adesea mureau de tuberculoză ori de alte boli de plămâni…
Cu toate acestea, naziștii puneau într-o lumină bună tot ce se petrecea în lagăr, existând, chiar și o frizerie care vroia să demonstreze nivelul ridicat de igienă ce era menținut în închisoare.
Am vizitat apoi biroul comandantului și o altă încăpere-spital, după care ne-am îndreptat spre un coridor de legătură al fortificației originale, care ducea spre câmpul de execuție, inițial destinat antrenamentelor austriecilor.
Deși îngust și întunecat, am mărșăluit prin acest coridor-tunel lung de aproximativ 500 de metri (din cei 30 de km construiți ca un labirint, în doar 4 ani…), atingând aproape tavanul cu capul, căutând gurile de aer, unii dintre turiști mai puțin curajoși neîncumetandu-se să îl traverseze, până ce am ajuns în locul în care alții ajunseseră pentru ultima oară… Aici, evreii erau spânzurați, iar ceilalți împușcați!
Din păcate, despre modul de execuție și alte amănunte privitoare la acesta nu prea se mai știe nimic, ținând cont că naziștii au distrus toate documentele. Se știe, însă, că execuțiile au început în anul 1943, aproape 300 dintre deținuți fiind uciși fără să fie pronunțată vreo sentință, în apropiere aflându-se Poarta Morții pe unde treceau aceștia și o groapă comună, de unde s-au exhumat ulterior 601 de cadrave, îngropate mai apoi în Cimitirul Național.
După ce vezi și auzi astfel de orori, ți-e greu să îți imaginezi casa comandantului închisorii – Herrenhause, unde acesta locuia împreună cu familia și cu câțiva gardieni, casă ce se află chiar vizavi de piscina unde aceștia se recreau (construită cu ajutorul evreilor din închisoare, desigur, care erau torturați și bătuți mortal în timpul lucrărilor de construcție). Cu greu îți imaginezi și cinematograful unde vizionau filme și unde acum putem vedea documentare despre Terezin, precum și o galerie de fotografii șocante cu aspecte din fortăreață.
Mai există însă și o altă curte, după cinematograf, construită în anul 1943, pentru masa de prizonieri ce urmă să sosească, unele celule ajungând să adăpostească chiar 600 de deținuți!!
Și aici au murit peste 3000 de oameni… La locul execuției mai poți vedea urme de gloanțe.
În locul unde se aflau gardienii SS este amenajat acum un muzeu cu o expoziție ce arată cum trăiau deținuții. Atelierele unde prizonierii lucrau nu sunt, însă, deschise spre vizitare.
Chiar nu știam la ce să mă aștept vizitând acest lagăr și nici nu bănuiam că îmi va lua peste 4 ore să îl parcurg, încercând să rețin cu lux de amănunte tot ce puteam, ba de la un ghid englez, ba de la unul italian și tot așa, revenind la alte locuri vizitate când prindeam alt ghid, fiecare povestind altfel, adăugând și altceva, unii acordând importantă detaliilor, fapt ce m-a determinat să pun întrebări pentru a căpăta răspunsuri. Îți poți face o idee și din expozițiile cu fotografii și înscrisuri, care te ajută să îți întregești imaginea cu toate grozăviile care s-au întâmplat aici.
Mica Fortăreață este dechisă spre vizitare tot timpul anului, contra sumei de 150 de coroane de adult, putând ajunge la ea, pe drumul european E55 care duce spre Dresda, la numai câțiva km de Litomerice.
În fotografii veți putea vedea și haine ale deținuților și cum arăta porția lor zilnică de pâine, nu mai mare de 250 de grame în 1945, care, pe lângă o zeamă botezată supă, reprezenta masa unui deținut într-o zi…
Nimeni, niciodată, nu ar fi trebuit să ajungă în iadul de la Terezin…
În episodul al doilea vă aştept cu povestea Oraşului-ghetou Terezin – Marea Fortăreaţă!
Brrr, m-au trecut fiori. Dumnezeule mare! Ce suflet poti sa ai sa faci asa ceva altui suflet.
Te invit sa urmaresti si acest filmulet: https://www.youtube.com/watch?v=WMd7aquWTm0&feature=share
istoria lagarului de concentrare de la terezin incepe putin mai devreme in perioada primului razboi mondial, unde au fost deportati cateva zeci de mii de oameni printer care erau si etnici romani (bucovina, rutenia).
eram curios daca s-a pomenit si de soarta romanilor, ca evreilor am inteles ca da