Marea Fortăreaţă – Terezin, oraşul ghetou

Când viaţa bate filmul…

Toți dintre noi știm ce semnifică o închisoare, dar ceea ce este un ghetou nu am aflat decât vizitându-l pe cel de la Terezin, oraș aflat la aproximativ o oră și jumătate distanță de Praga, în nordul Republicii Cehe.

Dacă a fi închis într-o închisoare înseamnă să îți petreci existența mizeră într-o încăpere până ce îți ispășești pedeapsa ori până la moarte, a fi într-un ghetou înseamnă a trăi într-un loc ca și când ai fi liber, dar nu ești.

Marea Fortăreața, construită la sf. Sec. al XVIII-lea, a avut o importantă majoră în războiul dintre Imperiul Habsburgic și Prusia, chiar dacă nu a servit scopului pentru care a fost inițial construită, respectiv acela de a împiedica accesul trupelor dușmane ca să ajungă în Boemia în timpul războaielor pruso-austriece.

Terezin, orașul garnizoană, a devenit faimos abia în timpul ocupației naziste când a fost hotărâtă deportarea evreilor în acest loc, evacuându-se populația băștinașă, ce a revenit numai după terminarea celui de-al doilea război mondial.

După ce armata germană a ocupat Boemia și Moravia, sub așa cunoscutul Protectorat, evreii au fost asupriți și li s-au tăiat foarte multe drepturi. Le-au fost, practic, confiscate proprietățile, copiii au fost excluși din școli, iar adulții au fost dați afară de la servici și li s-au interzis să apară în public.

Din septembrie 1941, toți evreii au fost obligați să poarte o banderola cu steaua lui David, ca să fie recunoscuți și umiliți în public, Marea Fortăreață semănând chiar cu această stea.

Amenajarea ghetoului în Terezin a fost bine gândită și urmare a planului Reich-ului Heydrich de a-i concentra pe evrei într-un singur loc.Terezin a fost ales pentru acest scop, deoarece era înconjurat de ziduri de protecție, iar casele sale puteau adăposti multă lume.

Mai mult, exista o legătură directă de cale ferată cu Praga, ca să nu mai pomenim de existența închisorii naziste, Mica Fortăreață, despre care am povestit în articolul Mica Fortăreață – lagărul de concentrare de la Terezin.

Primul transport de evrei care a sosit din Praga în 1941, urma să transforme orașul astfel încât acesta să poată găzdui mulțimea ce urma să sosească. În cifre, acest lucru înseamna mai mult de 7000 de persoane ce au fost deportate din Praga și Brno.

Femeile și copiii ce aveau sub 12 ani locuiau separat de bărbați, iar contactul între membrii familiei era cu desăvârșire interzis, ca și interacțiunea dintre evreii și civilii din oraș, ce au fost evacuați ulterior, urmare unui decret din 1942.

Bătrânilor evrei cu vârsta de peste 65 de ani, personalități foarte cunoscute sau invalizi li s-au spus că vor fi duși la un cămin, un fel de stațiune SPA, unde vor beneficia de asistentă socială și vor trăi bine până la moarte… Ba chiar au încheiat și un contract în acest sens!

Mai mult de 155. 000 de prizioneri au trecut prin ghetoul din Terezin până când s-a terminat războiul.

Chiar dacă li se permitea să ia cu ei bagaje în greutate de 50 kg, atunci când soseau aici foarte multe dintre ele erau confiscate (ulterior erau vândute!).

Ghetoul era un fel de stat în stat. Viață se desfășura «normal». Exista un secretariat central, un departament administrativ, tehnic, economic sau social, un departament al muncii, al tineretului ori al timpului liber, vă puteți închipui așa ceva?

Noi ne-am îngrozit când am auzit toate aceste povești, coroborâte cu înscrisurile și fotografiile pe care le-am văzut în muzeu.

“Prizonierii” trăiau în niște case numite “€œbarăci” ca şi în alte case din oraș, pivnițele acestora, dar și podurile sau curțile ce erau foarte aglomerate (de la 100 la 4000 de persoane), în total cca 30-40000 locuiau în oraș, ajungându-se la 60000 în 1942, un oraș destul de mic, totuși. Condițiile de trai erau reduse la minimum: aveau paturi, mese, scaune și niște umerașe pentru haine, nimic mai mult.

Mâncarea pe care o primeau “deținuții” era atât de puțină, încât toți aveau cu 30% mai puțin decât greutatea normală pe care ar fi trebuit să o aibă, unii ajungând să caute mâncare prin gunoaie de disperare, bătrânii fiind foarte afectați deoarece primeau cantitate mai mică, nefiind apți de muncă și din acest motiv mureau mai repede, ceilalți și din cauza oboselii accentuate de condițiile de muncă aspre.

Uneori, “deținuților” li se interzicea să iasă din dormitoare ori să aibă legătură cu oricine din afară ghetoului, prin corespondență.

Pe scurt, viața era robotizată la extrem: dormeai (dacă puteai de foame, boală și frig), te sculai (dacă erai în stare), mâncai (dacă se putea numi mâncare), mergeai la muncă, te întorceai acasă și te culcai. Și totul era porționat. Dacă violau într-un fel regulile, cei care o făceau erau executați în public sau trimiși la Mica Fortăreața unde urmau să fie deportați în alte lagăre de concentrare dn Est.

Transportul se făcea cu o căruță mare trasă și împinsă de… oameni (hearse)!

Toți cei care depășeau 14 ani trebuiau să muncească, primind porții mai mari de mâncare ori mai bună, uneori având promisiunea că nu vor fi deportați în Est, în timp nemaiexistând, însă, asemenea privilegii.

Oamenii lucrau în agricultură, sănătate, administrație sau la calea ferată ce urma să lege Bohusovi de Terezin, dar și în ateliere pentru nemți sau alte servicii auxiliare. Tot cei din ghetou au lucrat și la crematoriul unde au ars peste 30. 000 dintre ei până la sfârșitul războiului… și care te îngrozește când treci pe lângă cuptoarele mari de ars oameni!!

Din cauza sănătății precare și a lipsei îngrijirii medicale, peste 30% din populația ghetoului era bolnavă, ajungând să moară și 130 de oameni în fiecare zi.

Totuși, ei încercau să trăiască așa cum trebuia o ființă umană normală să o facă, dornică și de altceva, nu doar de supraviețuire și participau chiar și la evenimente sportive, citeau, compuneau muzică și poezii, discutau și țineau jurnale, participau la spectacole, inclusiv de cabaret Toate acestea se țineau pe unde se putea: în dormitoare, pivnițe, poduri, curți.

Opera Brundibar care ne-a însoțit în surdină pe parcursul vizitei noastre în muzeul dedicat acelei perioade nefaste, era adulată de copii, dar și de adulți.

Mărturii ale unor astfel de momente sunt fotografiile și desenele, lucrări ce sunt expuse în muzeele din Terezin, inclusiv cele create în ghetou.

Evident că atunci când acestea au fost descoperite, autorii au fost aspru pedepsiți și aruncați în Mica Fortăreața, după care au fost trimiși în lagărele de concentrare din Est, multe dintre creațiile acestora fiind distruse.

Exista și un departament care îngrijea de copii și care încerca să le ofere inclusiv educație în căminele special destinate, astfel încât copiii să fie cât mai puțin traumatizați, în ciuda ordinelor comandantului german.

Când a venit Crucea Roșie în 1944 să viziteze orașul, naziștii au făcut ca orașul să pară ca un centru Spa pentru evrei, îmbunătățind situația din dormitoare, ridicând și o scenă în curtea principală, înființând câteva cafenele, baruri, dar și locuri de joacă pentru copii în parc, magazine, precum și o bancă ce a emis bani fără valoare. Totul era de propagandă…

Ulterior, evreii au fost transportați în număr mare către câmpurile de exterminare din Est, în general în Polonia și aici vorbim de Auschwitz (la Birkenau)…

La sfârșitul războiului, când mulți dintre ei au făcut cale întoarsă către Terezin au adus cu ei și un prieten, adică tifosul, impanzindu-l în tot orașul, dar și în afara lui, Terezin ajungând în carantină, multe victime găsindu-și sfârșitul, din păcate, inclusiv din lumea medicală.

Dacă vom privi harta ghetoului, aceasta ne arată cu precizie unde se desfășura fiecare activitate în parte, de la dormitoarele pentru bărbați, femei ori băieți și fete, până la spital, școli, bibliotecă, bucătarii, cantine , brutărie, birouri, s.a.m.d.

Gândindu-ne la scopul și condițiile de viață din acest oraș nu putem decât să rămânem uluiți că mintea umană a putut să născocească așa ceva, de parcă totul nu ar fi fost decât un joc pentru copii, ca un desen pe hârtie în care cei care îl conduceau decideau ce soartă are fiecare.

Războiul s-a terminat, cei rămăși s-au dus la casele lor, iar cei alungați au revenit înapoi în orașul care mai poartă încă amprenta unui război împotriva firii umane. Unele case au rămas neschimbate, altele s-au refăcut.

Majoritatea celor de atunci nu mai sunt astăzi, doar zidurile fiecărei case în care au suferit și au trăit împreună cu visele și speranțele lor mai există pentru a-și depăna povestea…