Bialog între La Dolce Vita și La Vie En Rose…

Impresii despre despre Italia şi Franţa by Bialog

Bialog este unul dintre site-urile mele preferate, cald şi plăcut, mă face de fiecare dată să rămân cu sentimentul unei poveşti în care am fost şi eu protagonistă. Cu atât mai mult când citesc poveşti despre ţara pe care o iubesc mai mult: Italia. Cine se ascunde, însă, în spatele acestuia?…

“Cred că aș putea începe așa: Mă numesc Bianca și iubesc Italia, dar din când în când, în gândurile mele, o mai înșel cu Franța… mă comport asemeni unei iubite ușor între două luntre, dar culmea e că niciuna dintre adorațiile în care am investit sentimente nu se supără prea tare.

Adevărul este că prima dată am ajuns în Italia și abia apoi în Franța. Drept e că în același an, la distanță de câteva luni. Mai apoi am ajuns anual în Italia și numai în doi ani în Franța, însă spre deosebire de Italia, în Franța am locuit fără pauză 3 luni, adică aproximativ 90 de zile.

Teoretic de Franța sunt legată cu niște sfori invizibile, iar Parisul și mai ales Disneyland-ul, dacă vă vine să credeți, sunt tatuate pe inima mea. Practic în Italia zici că am trăit o altă viață, chiar dacă nu ajung la 20 de zile petrecute în cizma ce se mulează perfect pe sufletul meu, dar nu mai dezvolt de ce, ci vă las să citiți Povestea de pe Vizitează Italia.

Bialog-ul e martor cheie în nebuniile mele frumoase cu Franța și cu Italia. Numai el știe câte povești despre cele două țări a îndurat și câte mai sper eu să îndure. Inițial le-am povestit ca pentru mine, așa își cam încep blogurile cei din generația de bloggeri 2007-2008, însă mai apoi mi-am dat seama că nu vorbesc singură și că ce scriu eu pe aici despre călătoriile mele ajunge să ajute și pe alții în a le organiza pe ale lor. N-am devenit o specialistă în Franța și Italia, dar știu că am primit mailuri cu întrebări despre cele două țări și despre ce poate face cineva în anumite vacanțe pe aici. Atunci cred că am simțit că în afară de a scrie din plăcere, pot deveni utilă. Și-mi place să cred că am ajutat și inspirat oameni să ajungă în vacanțele viselor lor.

Încă fac multe recomandări din cele două țări, deși am mai ajuns și prin altele. Încă îmi mențin părerea că Parisul trebuie văzut în viața asta de oricine își dorește să ajungă să urce în celebrul Le Tour Eiffel, că orice copil care la 10 ani a visat la Disney, când vedea un desen animat la televizor, ar trebui să ajungă să își facă o poză în fața Castelului Frumoasei din Pădurea Adormită. Sunt vise la care e păcat să renunți, azi au devenit destul de accesibile, asta spun mereu. Cu un dram de istețime și de curaj, ajungi să vezi că ele nu sunt decât la un zbor ce poate fi numărat în puține minute, distanță.

Mai cred că azi, oricine poate arunca peste umăr un bănuț în Fontana din Trevi cu speranța arzătoare că se va întoarce la Roma și simt și știu că cine vrea se poate îmbolnăvi pe bune de sindromul Stendhal la Florența și își poate dori să nu ne vindece niciodată, deși, cu siguranță, se va vindeca.

De fapt cred cu tărie și sper până la stele că La Dolce Vita și La Vie En Rose, pot trece de ideea de simple noțiuni. Că nu sunt doar pentru cei cu ceva mai mult noroc la naștere și că a pendula între ele nu mai înseamnă ce însemna odată: o viață sus pusă și portofele de pus la cală (mi-am brevetat expresia) ci un mod de viață obișnuit, o bucurie a trăirii, a mărturisirii, în definitv a împărtășirii.

Cred că Italia și Franța au scos din mine esența mea de călător. Au făcut-o într-un fel frumos, de care mă bucur, nu știu cum evoluam fără ele, dar eram cu siguranță mai săracă spiritual. M-au transformat ca om, mi-au șlefuit gândirea și m-au luminat mai mult ca 20 de ani de școală. Călătoriile te învață, oricum, foarte multe despre tine și despre lume și prefer să cred că marii mei dascăli, au fost până la această vârstă Franța și Italia cu boemul lor, cu pasiunea loc și cu un magnetism venit din ceva ce eu și cu ele avem în comun. Încă nu știu ce, dar sper să aflu până la finalul poveștii”…